România ocupă primul loc în Uniunea Europeană în privința poverii fiscale aplicate salariilor angajaților singuri, fără copii, care sunt plătiți cu salariul mediu. Cele mai recente date Eurostat arată că 41,5% din salariul brut al acestui profil ajunge la stat.
Acest indicator este important pentru companii din două motive. Pe de o parte, reduce venitul net disponibil al angajatului. Pe de altă parte, crește presiunea asupra bugetelor salariale într-o piață a muncii în care firmele concurează pentru personal calificat. Totuși, valoarea de 41,5% se referă strict la cazul unei persoane singure, fără copii, remunerată cu salariul mediu, și nu descrie toate gospodăriile sau toate nivelurile de venit.
Chiar și în aceste condiții, comparația la nivel european este relevantă. În Uniunea Europeană, nivelul acestui indicator pornește de la 15,1% în Cipru și ajunge la 41,5% în România. Asta înseamnă că România se află la maximul blocului comunitar, cu o diferență de 26,4 puncte procentuale față de minimul din UE. Potrivit datelor citate de Financiarul, România nu este doar peste media intervalului european, ci chiar la vârful lui pentru angajatul singur fără copii și cu salariu mediu.
Pentru angajatori, efectele se văd direct în negocierea pachetelor salariale. Când o parte mare din salariul brut este absorbită de fiscalitate, creșterea venitului net al angajatului presupune un efort mai mare din costul salarial total. În același timp, pentru salariați, mai ales în domeniile unde mobilitatea profesională este ridicată, diferența mare dintre brut și net poate face remunerația locală mai puțin atractivă, chiar dacă salariul contractual pare competitiv la prima vedere.
Datele mai arată că România se situează peste state considerate adesea economii cu fiscalitate mare. Conform informațiilor publicate, salariile din România sunt taxate mai dur decât în Germania și mai dur decât în Danemarca. În lipsa altor procente detaliate în setul de date invocat, concluzia pentru decidenți este că avantajul competitiv nu mai poate fi dedus automat din comparația cu piețe vest-europene, cel puțin nu pe acest indicator.
Presiunea se mută astfel și asupra structurii compensației. Dacă diferența dintre costul salarial și venitul net este foarte mare, companiile pot căuta formule mai eficiente de motivare și retenție, deoarece o majorare liniară a brutului are un efect mai redus în net. În sectoarele unde competiția pentru talent este intensă, acest impact se vede direct în marjele operaționale.
Povara fiscală ridicată are efecte și asupra consumului. Dacă 41,5% din salariul brut al profilului analizat merge către stat, rămâne mai puțin pentru consum, economisire și investiții personale. Pentru firmele din retail, servicii și bunuri discreționare, asta poate însemna o cerere mai prudentă, chiar dacă salariile brute nu scad. În plus, în piața muncii, fiscalitatea mare poate reduce stimulentele pentru muncă suplimentară și poate face mai dificilă recrutarea de specialiști.
Informațiile disponibile nu detaliază în această serie ce cote formează cei 41,5%, nici eventuale planuri guvernamentale de modificare și nici o defalcare pe sectoare. Cert este că România are cea mai mare povară fiscală din UE pentru angajatul singur, fără copii, cu salariu mediu, într-un interval european cuprins între 15,1% în Cipru și 41,5% în România. Pentru strategiile de creștere bazate pe extinderea echipelor, acest indicator arată că un cost al muncii mai mare livrează un net relativ mai mic decât în alte state membre, inclusiv față de Germania și Danemarca, pentru profilul analizat de Eurostat.
