ADEVĂRATUL director artistic al clipului Cumințenia Pământului RUPE TĂCEREA: campania fost FURATĂ

Cotidian Zilnic a obținut în exclusivitate un interviu cu adevăratul creator și director artistic din umbră al ultimului clip promoțional pentru cumpărarea Cumințeniei Pământului. Pentru protejarea surselor noastre extrem de bine înrădăcinate, îi vom proteja parțial numele în materialul de mai jos.

C.Z.: Domnule Lucrețiu P., care este, de fapt, mesajul clipului?
Lucrețiu P., director artistic din umbră: Vă rog să mă credeți, aici e vorba de o poveste foarte încurcată și jenantă. Mai bine am trece la alt subiect de conversație. Ați văzut performanțele de la Rio la cros feminin? Ceva senzațional.

C.Z.: Stați puțin, cum adică o poveste încurcată?
L.P.: Chiar insistați să vă spun?

C.Z.: Insistăm, că de-aia v-am urmărit zece străzi.
L.P.: Păi atunci cred că nu mai am scăpare (râde în barbă). Totul a început prin 93′, când eram tânăr și m-am întors din America. Pe atunci industria publicității exista deja la noi în țară, dar vă dați seama, era abia în fașă, era mult mai primitivă decât acum. Se făceau și pe atunci reclame, dar nu la Adidas și Telekom. Era cu sucul Trompy, cu ateliere de cizmărie, reclame la diode, din astea.

C.Z.: Vă rog să treceți la subiect.
L.P.: Așa. Ajung eu în România și văd că micuța plajă a advertisingului se împarte între 2-3 mari giganți. Eu nu eram înșurubat în treabă, venisem ca inginer stivuitor, dar aveam un prieten care o ardea pe zona asta. Ne vedeam la baruri ieftine de pe Lipscani, făceam nopți albe cu vodkă și… hehe… niște plăntuțe (râde pe sub mustață). Ei bine, într-una din nopțile astea albe am început să depănăm tot felul de prostii ce ne treceau prin cap. El zicea de ursoaice polare care se rușinează când sunt la menstruație (roșul pe alb se vede de la o poștă); eu îi dădeam cu avioane care să scoată zgomot de bondar; el cu benzi de prins muște cu aromă de căpșuni, eu cu niște copii care stau să se uite două minute cum le trece un tren prin față. Mă rog, tot felul de idei din astea.

C.Z.: Așa.
L.P.: După o vreme, a început să se slăbească prietenia, fiecare a luat-o pe căi diferite. 13 ani mai târziu, însă, am primit un telefon. Era amicul, voia să ne întâlnim. L-am găsit într-un bar select. Eu încă vagabond sentimental cu haine de stradă, el domn stilat la patru ace. „Ia loc, te rog, Lucrețiu”, mi-a zis; nici măcar Luci, ca pe vremuri. Schimbarea m-a pus un pic pe gânduri, dar am trecut-o cu vederea. Am făcut niște smalltalk, cum o mai duce fiecare, alea alea, dar pe măsură ce berile se înmulțeau, am revenit la vechea noastră pasiune: debitat prostii pentru distracție. Am început să facem glumițe, să imaginăm chestii absurde și la un moment dat, într-un moment de efuziune îmi zice animat: „Zi-o bă, Luci, pe aia cu trenul, cum era? Era mortală faza smr io haha”. Eu îmi amintesc și încep să construiesc pe idee; el părea mai atent decât de obicei, la un moment dat mi s-a părut că lua notițe. Am trecut la alte subiecte, iar pe la 6 dimineața, când se crăpa de zi, el a redevenit brusc cordial, mi-a strâns mâna și a plecat. Na, cred că v-ați dat seama că amicul cu pricina era Robert Tiderle, șeful de la Papaya Advertising.

C.Z.: Și apoi?
L.P.: Apoi nimic. N-am mai auzit nimic de el toți anii ăștia. Până ieri, când a apărut clipul. Am intrat pe net, am văzut ceva cu Cumințenia Pământului, pac, mi-a picat maxilaru’ pe birou. Păi erau 90% ideile mele acolo, de la început până la sfârșit.

C.Z.: Vreți să spuneți că d-l Tiderle v-a furat ideea?
L.P.: Da, dar a ciuntit-o. Ca să zic așa, a stat ca cloșca pe ouă în toți anii ăștia și a scos-o din găoace la momentul oportun. Păi eu recunosc elementele mele, câte îmi amintesc, dar le-a întors la 180 de grade. În primul rând, povestea mea era cu doi bărbați, nu doi copii. Motivul pentru care stau să se uite ca proștii la un tren minute în șir e că sunt în mașină la semafor, la barieră. Amândoi sunt nervoși pentru că e un tren personal și au de ridicat un pachet din Onești pentru mătușa unuia, care le face capul calendar dacă întârzie. La un moment dat, unul din ei exclamă „Băga-ți-ai p**a în el de CFR comunist infect” și celălalt răspunde, referindu-se la haita de politicieni care au căpușat CFR-ul după revoluție, „Ne-au jupuit ăștia și de ultimele bogății”. Ei bine, de aici și până la rezultatul final vedeți și dvs. că s-a disorsionat mult. Cred că Robert, Bobiță, cum îi spun eu, era, totuși, la fel de matol ca mine.

C.Z.: Și atunci, ce e cu tancurile, cu avioanele de război?
L.P.: Efect dramatic. Orice sună mai bine dacă ai soldați și tancuri în spate. Imaginați-vă și dvs. cum e când spuneți „Băga-ți-ai p**a” într-o cameră goală, versus dacă declamați aceleași cuvinte pe un batalion învolburat de luptă, cu ecou. Altă mâncare de pește. Plus că eu ziceam să fie niște siluete de soldați desenați ca în Looney Tunes, în episodul când merge Daffy Duck la război. Văd că de asta s-a ținut. Era, cum vă ziceam, un sketch comic absurd, născut din gărgăunii mei. De exemplu, la secunda 47 vedeți scutul lui Captain America – ideea era cu un univers Marvel în care toată liga supereroilor vine să salveze lumea cu trenul personal. Nu că-i amuzant? La minutul 1:06 tânărul trebuia să care o geantă Apple – adică corporatistul care ar prinde și trenul ca să ajungă la muncă. Hai că ați înțeles ideea.

C.Z.: Dar șeful de stat mustăcios care se uită pe fereastra vagonului?
L.P. Habar n-am cine e. În locul lui trebuia să fie Harry Potter când vede Dementorii și îi îngheață geamul. A sucit-o rău băiatul. Cuplul tânăr care fuge spre tren mi se pare că era o trimitere la scena sărutului din „Closely watched trains”. Iar statuia Cumințenei de la final e o înjosire grosolană a ideii mele. Acolo era vorba să fie Norica din Terminus Paradis într-o versiune alternativă în care rămâne ea în tren în loc de Mitu. Știți, eu sunt un tip mai cinefil.

C.Z.: Cred că am înțeles. Deci și partea din final cu „ce vrei, bă? Asta-i România”, „hai că se poate” au fost făcute tot de dvs., într-un acces de haz?
L.P.: Aaaa, nu. Aia nu-i de la mine. L-am sunat aseară pe Bobiță, era la fel de nedumerit ca mine. Cică la ora 11 dăduse OK-ul final la producție, a mers să ia prânzul, iar în timpul postproducției a fost prins la o ședință. Abia când a ajuns acasă a văzut și el rezultatul și a zis că nu mai poate să dea înapoi. Până acum nu a aflat cine a băgat vocea și textul ăla, probabil un intern pus pe șotii.

C.Z.: Deci nu-i purtați pică după toate aceste întâmplări?
L.P.: Nicidecum. Eu nu arunc cu săgeți în nimeni. Sunt convins că a vrut, săracul, să facă și el o campanie inspirațională de strâns fonduri pentru poporul român și nu-l condamn. E pentru un gest nobil. Plus că am auzit-o că a făcut-o pe gratis, și, pe deasupra, fără să-i ceară nimeni. La atâta dedicare n-ai cum să te superi pe om. Chiar diseară am zis să ne întâlnim pe Lipscani, să mai bem câte-o vodkuliță ca pe vremuri.

C.Z.: Vă mulțumim, domnule Lucrețiu P.
L.P.: Vai, plăcerea a fost a mea.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here